Întreaga operă gogoliană este îmbibată de multiple nuanţe satirice şi de o mare diversitate de tonuri ale comicului – de la comicul explicit (grobian) până la comicul ambiguităţii, subtil şi rafinat. Gogol nu a pus în textele sale nici plâns şi nici râs, el doar cu o putere aproape supraumană a dezvăluit ,,automatismul existenţelor” aparţinând unor oameni lipsiţi de consistenţă spirituală, distrugând concomitent cu o diabolică luciditate însăşi esenţa umană a prototipului. Gogol atinge resorturile cele mai intime ale absurdului, în sensul definiţiei date de un maestru recunoscut al genului, Eugen Ionescu: ,,Este absurd ceea ce nu are sens”. Şi multe dintre acţiunile din proza gogoliană sunt lipsite de sens: în diferite momente ale desfăşurării naraţiunii sunt grefate uneori elemente ale concretului în plină zonă fantastică; se apelează frecvent la denunţarea unor forme inconsistente prin sugestia de inutilitate a unei aglomerări de bunuri inutile, care, în contradicţie cu logica necesităţii, nici măcar nu duce la bunăstare; se realizează ridiculizarea prin parodiere a unor ,,virtuţi” evidenţiate excesiv.
Opera lui Gogol poate fi interpretată ca o confesiune, o istorie a propriului suflet.

(Prof. univ. dr. Mihaela Moraru)