Nicolae Scurtu e un fel de navigator solitar pe marea agitată a literelor române, unde curenţi potrivnici aduc mereu valuri uriaşe care încearcă să‑i răstoarne mica corăbioară. Căci spre deosebire de confraţii săi care călătoresc confortabil cu vapoare de mare rapiditate, care folosesc internetul şi aparatele digitale, Nicolae Scurtu a rămas la metodele tradiţionale de lucru, căutând acul în carul cu fân, adică amănuntul pitoresc şi ieşit din comun într‑un vraf de documente şi scrisori de epocă, din care, spre dezamăgirea căutătorului şi spre surpriza cititorului contemporan, nu ies la iveală decât câteva fapte comune de viaţă, uneori cu totul şterse şi irelevante, şi nu acele „descoperiri extraordinare“ pe care le‑a căutat cu obstinaţie editorul lor.[...]
Noua carte ~ Contribuţii de istorie literară ~ se înscrie în continuarea preocupărilor profesorului Nicolae Scurtu. Sunt documente publicate iniţial în România literară, după toate rigorile cerute: comentarii, explicaţii, note, atenţie maximă la problema transcrierii documentelor, ţinând cont de „vârstele“ ortografiei române.[...]
O asemenea carte este­ importantă pentru că surprinde foarte bine „spiritul veacului“, despre care vorbeşte undeva Lucian Blaga, preluând conceptul de la Tacitus, care îl numea saeculum. Multe aspecte ale climatului cultural, politic şi ideologic al perioadei în care au fost redactate se pot regăsi în aceste epistole. Nu mai vorbesc de faptul că asemenea documente clarifică o serie de aspecte­ importante privind viaţa şi opera scriitorilor în cauză.
Cât priveşte importanţa propriu­-zisă a documentelor restituite până acum, să ne amintim de ceea ce spunea Şerban Cioculescu: „De la un scriitor mare cel mai neînsemnat document în aparenţă are semnificaţia lui «revelatorie». A ţine sub obroc, în colecţii particulare, închise, asemenea comori de informaţie şi înţelepciune, e un risc pe care istoricul literar nu­l acceptă“.