„Românii săceleni, cari îşi ţineau avutul dincolo în Ţara Românească, unde se desfăşura de veacuri toată munca lor de vestiţi economi de oi şi crescători de vite mari, precum și de negustori răspândiţi până azi în cele mai multe oraşe ale Munteniei, erau cuprinşi de un foarte firesc îndemn de recunoştinţă faţă de această ţară bogată și primitoare a fraţilor lor de dincolo de munţi, din care cei mai mulţi dintre ei îşi trăgeau de atâtea generaţii mijloacele de traiu. De aceea, conducătorii celor şapte sate ale Săcelelor au hotărît să iasă înaintea tânărului Domnitor al Ţării Româneşti lângă podul de pe Timiş, care desparte satele Săcelelor de Dârstele Braşovului. În scopul acesta, ei s’au hotărît ca în ziua când aveau să treacă spre Sinaia Domnitorul Carol cu Elisabeta Doamna să le iasă înainte într’un număr cât mai mare de călăreţi şi alţii. Cei mai mulţi erau îmbrăcaţi în costumul naţional săcelenesc cu antiriul alb pe deasupra înflorit cu găitane negre – care mai era atunci la modă –, cu pălării cu străşinile late, mulţi dintre ei mai purtând încă chica strămoşilor Daci. Numai preoţii veniseră în trăsuri. Unul din călăreţi, care mergea în fruntea alaiului, purta un steag mare naţional – pe care stăpânirea maghiară îl mai îngăduia în acea vreme, cel puţin în părţile noastre din jurul Braşovului, unde trăiau Români mai desgheţaţi, cari trăiseră în libertate şi nu cunoscuseră iobăgia...”