Deceniile de la jumătatea secolului al XIX-lea, având ca moment culminant Revoluţia de la 1848, au marcat o etapă decisivă în evoluţia mişcării de renaştere naţională a românilor şi s-au aflat, cum se ştie, sub impulsul spiritului romantic, în Ţările Române acest mare curent european – romantismul – îmbrăcând o serie de trăsături specifice.
Expresia cea mai viguroasă a mişcării de renaştere naţională din aceste decenii – inclusiv a curentului de idei pe care-l numim romantism paşoptist –, a fost dat de ilustra generaţie de la 1848, numărând, în primul rând, tineri sau mai puţin tineri revoluţionari patrioţi, în acelaşi timp, cărturari de seamă, precum I. Heliade Rădulescu, Nicolae Bălcescu sau Mihail Kogălniceanu.
Din păcate, de-a lungul timpului, posteritatea aproape a exclus, sub raport spiritual, din sânul acestei ilustre generaţii, figurile de oameni politici care nu s-au aflat în tabăra revoluţiei, precum este cazul domnitorului Ţării Româneşti, Gheorghe Bibescu. Unul ca el a rămas în umbra istoriei şi, în bună măsură, pe nedrept, căci omului nu i-au lipsit nici sentimentele patriotice, nici spiritul reformator vizând emanciparea politică şi realizarea unităţii statale.
Autorul