Relatarea Elenei Ion este directă, însuflețită și cuceritoare prin modestia cu care autoarea nu plasează în centrul povestirii propria suferință (cele două perioade de detenţie: 1950 – 1952 şi 1958 – 1962, în total şase ani şi două luni), ci vorbește de curajul și consecințele pe care le-au suportat cei care i-au ajutat frații.