Volumul de faţă realizează un tablou veridic al genezei, evoluţiei şi rolului pe care seimenii l-au avut în cele două ţări extracarpatice vreme de două sute de ani.

De origine sud-dunăreană, constituind un corp distinct în oastea otomană, seimenii şi-au făcut apariţia la sud şi est de Carpaţi  la începutul secolului al XVII-lea. Ei intrau în categoria mai largă a mercenarilor sau lefegiilor, apelul la aceste categorii rezultând din modificările profunde ale realităţilor economice şi militare ale timpului.

Modernizarea sistemului militar devenise o necesitate pentru Ţările Române. Apelul la mercenari a devenit o constantă pentru politica militară a domnilor români din a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi prima jumătate a celui următor. Aşa s-a ajuns în timpul domniei lui Matei Basarab şi Vasile Lupu, la cristalizarea seimenilor, ca un corp de oaste distinct, ca o ,,ceată”. Efectivul lor ,,a fost diferit de la o perioadă la alta şi chiar de la o domnie la alta”; sursele istorice din secolele XVII-XVIII relevă o tendinţă a principilor români şi, ulterior, fanarioţi ,,de a spori numărul acestor lefegii străini de origine balcanică, în vreme de război şi, totodată, o tendinţă de diminuare a numărului seimenilor pe timp de pace”. Cât priveşte atribuţiile ce le-au revenit, ele au fost foarte diverse şi au depins de politica şi conduita domnilor. Ei făceau parte, de regulă, din garda domnească şi erau folosiţi în confruntări armate, la paza unor bunuri ale familiei princiare, paza închisorilor, la diverse ceremonii etc. (Prof. univ. dr. Petre Otu)