De-a lungul existenţei sale, Bucureştii şi-au schimbat continuu şi radical înfăţişarea. Din pricini determinate de catastrofe naturale, asedii, incendii, ocupaţii militare, precum şi de atitudinea anti-istorică a locuitorilor care preferă uitarea vestigiilor ce amintesc de cine ştie ce dezastru ori nenorocire personală. Această atitudine, omenească în formă, dar maladivă în fond, explică neplăcerea provocată iubitorilor Capitalei de absenţa martorilor de cărămidă sau piatră din trecut. Când a venit moda europenizării, o paradigmă insuficient comentată de filozofii istoriei, ea a stat la temelia entuziasmului înnoirii, ceea ce, din păcate, a însemnat demolarea conacului boieresc pentru construirea palatului în stil eclectic, neoclasic sau art nouveau, impunător, însă atât de străin spiritului local. Fenomenul, declanşat sub sceptrul lui Carol I, a continuat în vremurile lui Carol al II-lea şi Ceauşescu şi îl depistăm şi astăzi în „blocurile de factură americană“.

Fiecare epocă are drept de existenţă; de ce, însă, în detrimentul precedentelor? În plus, este detectabil şi la nivelul persoanei, bucu­reşteanul fugind, parcă, de sine, de trecutul său, ca un rob de curând eliberat. Şi aici se poate vorbi de tradiţie. Sub otomani s-a turcizat, sub ruşi s-a rusificat, iar după obţine­rea unei aşa-zise independenţe, care a însemnat în fapt doar eliberarea de plata tributului către Poartă, s-a îmbrăcat în haine nemţeşti sau franţuzeşti şi a purces, nesilit de nimeni, doar din spirit de libert ce şi-a descoperit înrudiri ilustre în lumea latină, mai cu seamă franceză, să vorbească o păsărească de neînţeles atât pentru mahalagii, cât şi pentru boierii obişnuiţi cu Parisul.

Ei bine, cel care a remarcat fenomenul europenizării Capitalei, dar şi personale, râzând când homeric, când fin, uneori aproape imper­cep­tibil, a fost Caragiale. A căutat să-i surprindă cât mai multe detalii, ceea ce a condus la descrieri şi localizări de mare efect literar, dar şi foarte importante pentru amatorii de istorie bucureşteană. Bucureşteanul lui, în care vom recunoaşte uşor prototipul Rică Venturiano, recte Grigore Ventura, individul care l-a nenorocit pe Eminescu, trăia precis pe strada cutare, se ducea la băcănia cutare, bea bere sau cafea la birtul cutare, se ducea exact pe o anumită stradă, într-o anume mahala etc. Este un om nou pe care nu-l iubeşte, pe care nu-l simpatizează, pe care îl refuză şi de care îşi bate joc fără milă, ca de un implant otrăvitor. Contextul spune totul, ca o morală de fabulă. Se simte, parcă, frustrarea urmaşului de plăcintari, de bucătari domneşti şi boiereşti, care, în subconştient, refuză despărţirea de statul turceşte pe sofa şi de pufăitul din narghilea, dinaintea unei măsuţe cu şerbet şi ceşti de cafea în aburi. Nimic nu este inventat de maestru, nici măcar împre­jurările groteşti şi hazlii, fapt ce i-a atras duşmănii care, în cele din urmă, au dus la auto-exilareala Berlin.

Raportul dintre Maestru şi Capitală, evaluabil corect doar după un excurs dificil, datorat întinderii operei, este astăzi vizibil mulţumită lui Dan Roşca, mare iubitor al măsurii şi al asocierii precise. Când i-am parcurs textul, abundând de citate şi localizări impresionante prin detalii, am avut sentimentul că sunt contemporan cu maestrul Caragiale şi că hoinăresc alături de personajele sale prin oraşul care an de an îşi schimba înfăţişarea, ambiţionând să imite Parisul. Pentru această des­fătare aleasă, deloc surprinzătoare pentru cine i-a citit articolele despre Bucureşti, Dan Roşca merită recunoştinţa tuturor îndrăgostiţilor de istorie, arhitectură şi tipologie bucureşteană, adică a tuturor îndrăgos­tiţilor de opera lui Caragiale.

Extras din prefaţa semnată de Emanuel Bădescu