Dezvăluirile doamnei Raluca Voicu-Arnăuţoiu cu privire la dosarele de urmărire de către Securitate a unor importanţi
muzicieni români aparţinând generaţiei lui George Enescu şi celor imediat următoare lui vor stârni, fără îndoială, revelaţii, dar şi prilejuri de meditaţie amară.

În cazul lui Enescu, de exemplu, este teribil de trist să afli, după atâta timp, că Romeo Drăghici – cel care a fost multă
vreme administratorul Muzeului „George Enescu“ după moartea maestrului, fiind considerat omul de mare încredere al lui şi al Marucăi Cantacuzino – a făcut, de fapt, un joc dublu, informând atât familia Enescu, cât şi Securitatea despre toate mişcările pe care le făcea. Dar poate chiar la ordinul acesteia din urmă acţiona. Câţi români cu nume de prestigiu n-au acceptat, în această teribilă perioadă, pentru nişte avantaje personale, să fie duplicitari, faptele lor având consecinţe nefaste asupra celor apropiaţi?

După ce am citit materialul expus cu migală în această  carte de doamna Raluca Voicu-Arnăuţoiu, stau să mă întreb:
când era mai bine pentru un om, slujitor al culturii înalte, al muzicii culte? ATUNCI, pe vremea dictaturilor, a celei comuniste în special, când urmăririle secrete şi persecuţiile le confereau unor intelectuali nimbul, aura unor eroi, uneori a unor martiri, victime ale regimului? Să nu uitam rolul pe care l-a jucat atunci Europa Liberă mai ales (dar şi Radio Londra sau Vocea Americii) în apărarea unor asemenea cazuri. Să ne amintim cu adâncă recunoştinţă de Monica Lovinescu şi de Virgil Ierunca,  ce au întreţinut această atitudine de sprijinire a valorilor neoficiale, persecutate, din domeniul culturii româneşti. Şi apoi să ne reamintim faptul că regimul comunist „pompa“ mulţi bani în direcţia artelor. Pe vremea aceea, Cultura era un lux necesar. Avea şi funcţia unei portavoci a regimului. Mulţi artişti şi oameni de cultură care au ştiut să facă unele compromisuri, măcar din când în când, sau să le fenteze cu abilitate, au dus-o foarte bine pe vremea comuniştilor. Oamenii de cultură polonezi au reuşit chiar să oblige regimul să le finanţeze proiectele, fără a face vreun rabat de ordin politic şi estetic.

Sau ACUM, pe timpul democraţiei capitaliste, când, fiind om de cultură, eşti liber să faci ce vrei, fără nicio îngrădire?
Dar, în schimb, ai căpătat statutul de mare NIMENI, producător de inutilităţi, victimă anonimă a societăţii şi mentalităţii de consum. Producţiile artistice elevate sunt difuzate, cu excepţia festivalului „George Enescu“, în  ghetouri, în „găuri de şobolani“, nefiind producătoare de rating. Doar reprezentanţii sportului şi ai subculturii, în culorile cele mai stridente ale vulgarităţii, mai au căutare în mass-media vizuală şi scrisă.

Octavian Nemescu