Biocompatibilitatea reflectă interacţia dintre un dispozitiv medical şi ţesuturile şi sistemele fiziologice ale pacienţilor trataţi cu acest dispozitiv. Acest termen a fost menţionat pentru prima datǎ în 1970 de cǎtre Hegyeli în cadrul unei comunicǎri la American Chemical Society Annual Meeting şi de Homsy şi colaboratorii, într-un articol publicat în J. Macromol. Sci. Chem. (A4, 3, 615, 1970). Ulterior, numeroase studii ce au vizat elaborarea de noi biomateriale au contribuit la dezvoltarea ştiinţei materialelor şi aprofundarea investigaţiilor privind interacţiile biomaterial – organism uman.

Biocompatibilitatea in vivo este corelatǎ cu apariţia unui rǎspuns imun slab al organismului la contactul cu un anumit biomaterial. Deoarece homeostazia rǎspunsului imun şi mecanismele de reparare ale organismului sunt procese deosebit de complexe, aprecierea biocompatibilitǎţii unui material ar trebui să se realizeze prin studii extrem de laborioase care sǎ presupunǎ investigaţii pe animale înainte de tentativele clinice – strict monitorizate. Presiunile create de companiile producǎtoare în vederea lansǎrii pe piaţǎ a unui dispozitiv medical au condus la realizarea unei baterii de teste in vitro, descrise în ISO 10993 (sau alte standarde similare) pentru validarea biocompatibilitǎţii. Totuşi, aceste teste in vitro constituie numai prima etapǎ în cadrul unui proces complex de evaluare a biocompatibilităţii, fiind urmate de testele pe animale şi, în final, de studii clinice care pot stabili dacǎ unele materiale sunt biocompatibile pentru a fi incluse în consti­tuţia unor implanturi sau dispozitive de eliberare a medicamentelor.

În studiile de inginerie tisulară, biocompatibilitatea unei structuri «scaffold» sau matrice se referǎ la capacitatea ei de a fi suport pentru cul­tivarea celulelor, de a permite realizarea unei activitǎţi celulare adecvate, incluzând funcţionarea sistemelor de semnalizare molecularǎ şi mecanicǎ pentru a permite o regenerare optimǎ a ţesutului fǎrǎ a dezvolta efecte nocive asupra celulelor sau a induce rǎspunsuri locale sau sistemice, nedorite, într-un eventual organism gazdǎ.

Dezvoltarea studiilor de evaluare in vitro a biocompatibilităţii repre­zintǎ şi o alternativǎ de diminuare a numǎrului de animale sacrificate în testele de toxicitate – ca rǎspuns al cerinţelor UE, prin aşa numita regulǎ a celor 3 R în cercetarea biomedicalǎ: «Reduction – Replacement – Refinement».

În prezent, suntem martorii unei cereri crescânde a implanturilor dife­ritelor ţesuturi şi dezvoltării continue a studiilor privind culturile celulare ca instrumente utile de investigare a biocompatibilităţii materialelor implan­tabile. În acest context, ghidul de faţă este concentrat pe progresul cerce­tărilor in vitro privind interacţiile material – celule (fibroblaste gingivale, osteoblaste). În plus, sunt prezentate protocoale experimentale dezvoltate şi rezultate obţinute în cadrul proiectului de cercetare CNCSIS 1019/2006, ce a avut drept obiectiv realizarea unor studii complexe privind interacţia fibro­blastelor gingivale cu materialele dentare în vederea stabilirii unor standarde de evaluare biologică. În aceste studii, parametrii care indică gradul de biocompatibilitate nu sunt reprezentaţi doar de testele clasice de morfologie celulară şi viabilitate, ci şi de componentele unei aşa numite reacţii în lanţ, generate de material, cu consecinţe asupra comportamentului celular. Această reacţie în lanţ implică fibronectina (cea mai reprezentativă moleculă de ade­ziune din MEC), β1 integrine (receptori transmembranari care leagă de molecule din MEC) şi proteine intracelulare (componente ale citosche­letului), şi este mediată prin intermediul MEC, a cărei structură şi organizare pot fi influenţate prin modificarea caracteristicilor suprafeţei materialului.