Tosca (arrestandolo): Voglio un salvacondotto onde fuggir dallo Stato con lui.
Scarpia (con galanteria): Partir dunque volete?
Tosca (con accento convinto): Sì, per sempre!
(Giacomo Puccini: Tosca)
Acum un an și jumătate, am scris un articol despre dirijorul Constantin Silvestri, intitulatNu este doar anul Wagner/Verdi… Casa de discuri EMI (azi Warner) tocmai reeditase o colecție de 15 CD-uri cuprinzând integrala înregistrărilor de studio cu muzică simfonică dirijate de maestrul român. Lipseau concertele pentru vioară sau pian și orchestră, dar, pentru mine, descoperirea acestor discuri a fost un șoc: Constantin Silvestri a fost, până la apariția postumă a discografiei de concert a lui Sergiu Celibidache, cel mai vizibil, cel mai înregistrat dirijor român din Occident. Am remarcat atunci, cu nedisimulată dezamăgire, că în România această reeditare a unor discuri excepționale nu numai din punct de vedere artistic, dar și tehnic, nu a produs vreo reacție notabilă în presa culturală. Practic, în afara unui articol (foarte bun) semnat de Victor Eskenasy în Suplimentul de cultură, celebrarea centenarului Silvestri în România a ignorat evenimentul discografic din lumea în care dirijorul român a cunoscut consacrarea.
Biografia lui Constantin Silvestri, la rândul ei, este ieșită din comun. Chiar dacă muzicologii Eugen Pricope și Theodor Bălan au publicat amintiri și informații despre dirijor chiar în anii ’70, din scrierile lor lipsea tocmai partea cea mai importantă și mai întunecată a vieții lui, cea a relațiilor cu regimul comunist din România. Așa cum este cazul vastei majorități a personalităților din lumea muzicală românească, arhivele Securității au rămas nefrecventate după 1989, plasând inevitabil biografiile artiștilor în eterna imprecizie istorică a legendelor urbane, a encomiasmului și, inevitabil, a irelevanței. Pe de altă parte, cele două volume biografice semnate de Raymond Carpenter și John Gritten nu au fost încă traduse în limba română și rămân în continuare greu accesibile și din cauza prețului exorbitant.
Această lungă introducere era necesară pentru a pune în contextul corect importanța demersului doamnei Ioana Raluca Voicu-Arnăuțoiu de a studia arhivele istorice și de a completa povestea unei vieți cu informații importante, necesare, rămase până acum inedite, din păcate. Astfel, volumul Constantin Silvestri – biografie necunoscută, apărut la sfârșitul anului 2013 la editura Ars Docendi, devine o revelație. Una pe care am trăit-o personal, citind-o pe nerăsuflate. Mai mult, resimt ca pe o justiție faptul că această carte a fost scrisă chiar de Raluca Voicu, muzician, muzicolog și profesor la Conservatorul Ciprian Porumbescu, dar în același timp analiza documentelor a fost făcută de Ioana Arnăuțoiu, cealaltă jumătate a numelui autoarei, nimeni alta decât fiica lui Toma Arnăuțoiu, o figură legendară a rezistenței anticomuniste din munți.
* * *
Din păcate, editura Ars Docendi fiind specializată pe editarea de carte academică, lucrări de doctorat, studii pe domenii de nișă etc., distribuția acestui volum este aproape inexistentă. De aceea voi povesti mai jos despre ce este vorba în carte, asumându-mi riscul de a dezvălui concluziile, însă textele notelor informative și ale diverselor delațiuni al căror subiect era Silvestri merită citite în întregime.
Constantin Silvestri s-a născut în anul 1913, la București. Părinții săi erau amatori de muzică și o practicau, în cadrul unei societăți muzicale numite Liedertafel, unde s-au și cunoscut de altfel. Tatăl său, Alois, era austriac, dar de origine italiană, născut la Piave, iar mama sa, Ana, era originară din Cehia (Boemia). Nu sunt amănunte lipsite de importanță. Primul Război Mondial are o semnificație dramatică: Alois va fi chemat la oaste, dar pentru Austria, iar la prima revenire în București va fi arestat și închis într-un lagăr timp de doi ani. La scurt timp după eliberare, Alois și Ana se vor despărți, când Constantin avea cinci ani, iar mama sa se va recăsători cu Thomas Cariadi, un bărbat care nu avea înțelegere pentru muzică, dar care i-a cultivat băiețelului pasiunea pentru filatelie. Colecția lui va ajunge la un moment dat să numere peste 15.000 de timbre. Deși și-a trăit tinerețea practic numai în România, Silvestri va fi naturalizat cetățean român abia în anul 1935, în timpul studenției. Peste ani, într-un moment de exasperare în fața inflexibilității autorităților române în a-i acorda dreptul de a intra și ieși din țară oricând, dirijorul va afirma că naționalitatea lui e accidentală. Cât despre Liedertafel, această societate muzicală în care s-a înscris și el, aici i s-au oferit primele concerte în postură de dirijor de orchestră. După război va fi suspectat de colaborare cu nazismul pentru această experiență artistică. Din fericire, acuzațiile se dovedesc atât de ridicole, spre deosebire de atitudinea naționalistă, vecină cu șovinismul, a unei mari părți a elitei intelectuale dar și muzicale a României, încât drumul către recunoașterea valorii sale în România se deschide larg, odată ce este exonerat. Sigur, a existat o carieră și înainte sau în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial: în primul rând în postura de compozitor, fiind premiat în patru rânduri (1932, 1934, 1936 și 1937) la Concursul de compoziție instituit de George Enescu, în efortul său permanent de a recupera distanța prea mare față de lumea civilizată, în domeniul muzicii. Susținut de Mihail Jora, care îl ajută și financiar în momentele mai dificile, ghidat și de George Enescu, care îl provoacă să își împingă și mai departe talentul, Constantin Silvestri se consideră totuși un autodidact în compoziție, ca pianist, dar mai ales ca dirijor. Într-adevăr, în perioada interbelică nu exista o catedră de artă dirijorală de sine stătătoare, conducerea orchestrei fiind considerată mai degrabă o anexă a compoziției.
Cert este că podiumul orchestrei, fie de la Filarmonică, fie de la Operă, este urcat destul de rar de tânărul Silvestri până la sfârșitul războiului, cu toate că, începând cu anul 1940, aparițiile sale în diverse festivaluri și turnee din Europa (Budapesta, Düsseldorf, Trieste sunt primele destinații) adună peste 60 de concerte, în urma cărora ajunge să fie considerat drept un dirijor de anvergură europeană.
După un concert la Ateneu, alături de George Enescu și Dinu Lipatti.
După război, situația se schimbă radical, odată ce sistemul nu-l mai privește cu suspiciune. Oportunismul nu i se poate imputa: culturnicii (din care se remarcă în acei ani Nina Cassian în primul rând) îl acuză de formalism în compoziție, după un model ajuns deja clasic în URSS, unde era folosit împotriva lui Șostakovici. Rezultatul? Putea să devină un promotor al realism-socialismului în muzică; a ales să nu mai compună. Delațiunile nu-l ocolesc în primii ani ai deceniului cinci, dar nu sunt consemnate atât declarațiile „dușmănoase” la adresa „democrației populare”, formulă sub care se prezenta în epocă stalinismul românesc, ci mai degrabă este pârât pentru contactele cu americanii de la legație sau pentru pretinse afaceri cu tablouri, care ar hrăni o închipuită arghirofilie. În realitate, Constantin Silvestri era interesat de discurile de muzică clasică pe care și le procura prin intermediul legației și, odată ce veniturile au început să-i permită, își hrănea, cu banii câștigați ca dirijor, pasiunea pentru pictură. Scrisorile triste din exil, dublate sumbru de rapoartele Securității, contabilizează în casa dirijorului o colecție de 1284 de discuri și o galerie de vreo 90 de tablouri semnate de pictori români celebri (Petrașcu, Luchian, Grigorescu, Andreescu, Tonitza etc.). Cele aproape 1300 de discuri reprezintă o colecție impresionantă chiar și în ziua de astăzi, după un secol de existență a industriei fonografice, dar încercați să vă gândiți că la nivelul anilor ’50, într-o Românie izolată cultural și economic după cortina de fier și după o decadă de înregistrări moderne, această colecție avea dimensiuni fabuloase. Cât despre tablouri, valoarea lor a atras invidia nomenclaturii statului român.
Dirijor de mare succes la Radio, la Ateneu, dar și la Operă, Constantin Silvestri dezvoltă o carieră fără precedent în România, de la George Enescu încoace. Momentul de vârf din punct de vedere artistic îl reprezintă însă premiera absolută în România a operei Oedipede Enescu, pentru care maestrul dezvoltase aproape o obsesie după ce a ascultat-o în prima reprezentație a ei de după război, la Bruxelles, în 1956. Este și anul în care dirijorul obține pentru prima dată permisiunea de a călători în Occident și, probabil, și prima revelație a prăpastiei care se crease între cele două Europe, de Est și de Vest, numai din cauza absenței libertății. În 1958, la prima ediție a Festivalului Enescu, Silvestri dirijeazăOedipe, cu un succes intrat în legendă, dar se ciocnește pentru prima dată de stupiditatea culturnicilor pe un teritoriu inedit, cel artistic. Dacă până atunci frustrările le resimțise mai mult la nivelul administrației, acum se confrunta cu cenzurarea unor fragmente din operă sub motivul că ar conține „elemente mistice”. Îmi pot imagina consternarea în fața acestor barbarii artistice: vorbim de o operă al cărei subiect este inspirat de teatrul antic al lui Sofocle, de legendele Greciei antice, în care oamenii și zeii trăiesc practic împreună, căci altfel, despre ce legendă ar mai putea fi vorba? Lucrurile nu s-au oprit aici. Silvestri, și nu doar el, își dorea să înregistreze opera lui Enescu, dar proiectul a fost respins de autorități din aceleași motive, ale prezenței „elementelor mistice”. Acesta este momentul considerat de biografi drept punctul fără întoarcere, când decizia intimă de a părăsi România a fost luată.
Defectarea se produce în anul 1959, cu ocazia unui nou turneu la Londra. Nu era prima dată când ajungea aici și până în acest an revenise de fiecare dată în țară. În străinătate începuse deja, încă din 1957, să înregistreze pentru EMI simfonii de Ceaikovski și Dvořák. Discurile se vând bine, concertele sunt revelatoare. Silvestri avea lumea la picioare și o recunoaștere absolută în România. Și azi există voci care spun că gestul lui Silvestri ar fi de neînțeles: din moment ce era bine văzut de regim, avea o situație materială nu doar foarte bună, dar mai ales sigură, dar și șansa de a-și demonstra valoarea și în străinătate, de ce să fugă? Pentru nostalgicii comunismului va rămâne o enigmă mereu. Explicația reală ține de evidență: nici o recompensă materială nu poate înlocui libertatea. Se spune că sultanul Baiazid s-a sinucis în captivitate, deși Timur Lenk îl închisese într-o cușcă cu gratiile de aur. Pentru un spirit liber, pentru un om educat, rafinat, așa cum era Constantin Silvestri, compozitorul, pianistul, dirijorul de talie mondială, colecționarul de artă, intelectualul, toate bunurile materiale, tot confortul unei poziții sociale invidiate nu însemnau nimic în absența libertății. În plus, mariajul său începuse să intre în derivă, iar șicanele întâmpinate în acordarea vizelor de ieșire din țară îi întârziau plecările, făcându-l să piardă repetiții. În arhive, este momentul când umorul involuntar al notelor informative care îl denunțau din perspectiva ideologiei este înlocuit de plusul de atenție pe care începe să i-l acorde Securitatea.
Sunt cel puțin trei momente în care aberația sistemului comunist se autodenunță în filele de dosar.
Cea mai înspăimântătoare poveste este cea a mobilizării Securității, a direcției externe, pentru a fi promptă în momentul în care conducerea PCR ar cere peste noapte măsuri imediate și radicale împotriva lui Silvestri. Aici, personajul principal este sinistrul Nicolae Doicaru, un adevărat Nemesis al Securității, cu o carieră represivă greu de egalat. Deși fusese membru al Frățiilor de Cruce în timpul liceului, acest episod a fost descoperit de serviciul de cadre al PCR destul de târziu, abia în anul 1968, când Doicaru, recomandat deja de reușitele sale în slujba răului, era unul dintre puținii securiști care reușeau să supraviețuiască în urma restructurării Securității comandate de Nicolae Ceaușescu, după epurarea lui Alexandru Drăghici. Până atunci fusese inventatorul acuzațiilor de sabotaj ale Canalului Dunăre-Marea Neagră, reușind să avanseze în cariera de anvergură locală în județul Constanța, după ce o serie de deținuți au fost executați. Tot el a reușit să reprime rezistența anticomunistă din Dobrogea, condusă de Gogu Puiu, ucigându-l. Promovat apoi în serviciile de spionaj extern, Doicaru s-a acoperit de glorie planificând și reușind o serie de operațiuni de răpire. Mai întâi, Oliviu Beldeanu, conducătorul comando-ului care a ocupat legația română de la Berna, expunând lumii adevărata natură, cea de spionaj și propagandă, a diplomației românești comuniste, este capturat în anul 1955, după ce este atras într-o capcană în Berlinul de Est. Adus în țară, Beldeanu este executat. Un alt nume este Aurel Decei, primul orientalist român, care, intrat în Ministerul de Externe din timpul regimului Antonescu, refuză să revină în România, în 1947, tot așa cum a procedat și Neagu Djuvara, la chemarea Anei Pauker, cea care se ocupa în epocă de epurarea diplomației. Activitatea sa anticomunistă din diaspora deranjează atât de mult încât, la sfârșitul anului 1957, este atras tot în Berlinul de Est și răpit. Adus în țară, este condamnat la moarte, apoi la 25 de ani muncă silnică, iar în final eliberat în 1964, pentru a-și relua activitatea de orientalist spre sfârșitul vieții. În momentul în care toată lumea anticipa faptul că Silvestri nu va mai reveni în țară, Doicaru începe să ia în calcul, fără să îi fi ordonat nimeni, posibilitatea răpirii dirijorului. Contractele pe care dirijorul român le avea în lume erau atât de numeroase, încât calendarul său era ocupat în avans pentru următorii doi ani. Securitatea planifică cinic, într-o notă din 23 octombrie 1959: Rezidența propune, dacă există posibilități, să fie adus acasă de la Berlin. Dar Silvestri nu era deloc preocupat de o răfuială cu comunismul român. Criticile sale se mențineau la un nivel privat, chiar și cu lucrătorii din ambasade și legații, spuse direct, fără ezitări, dar niciodată în poziții publice. Regimul de la București nu vrea să-l transforme într-o victimă și nu dă curs ideii rezidenței, care propune să fie adus acasă de la Berlin. Astfel că Doicaru emite o rezoluție, datată 29 octombrie 1959, în care cere cu insatisfacție vădită: Să nu-l luăm din Berlin. În același timp, cum Silvestri, nerenunțând la cetățenia română, era nevoit să vină în contact cu diplomația comunistă pentru a obține noi vize de călătorie în țările unde avea de susținut concerte, ambasadele românești sunt instruite să aibă un comportament diferit în funcție de locație, astfel încât cea din Berlinul de Est să fie cea mai amabilă și mai serviabilă. Nu se știe niciodată când va fi utilă această atitudine. Apoi se imaginează și un scenariu, în care un anume tovarăș Kifer, de la Filarmonica din Berlinul de Est, să-i propună lui Silvestri un concert, atunci când va veni momentul să fie răpit. Din fericire pentru Constantin Silvestri, evitarea unei atitudini publice împotriva comunismului a făcut ca autoritățile române să rămână contemplative față de el. Mai mult, pe măsură ce domnia lui Gheorghiu Dej se apropia de sfârșit, după două decenii de stalinism, și apoi, odată cu venirea la putere a lui Ceaușescu, mult mai ocupat de răfuielile din propriul partid decât de răpirea de dirijori, statul comunist nici nu a mai apucat să-l judece în contumacie. Asta nu împiedica însă Securitatea să-l numească pe maestrul român mai întâi fugar, apoi trădător de țară, anticipând cu zel momentul când mecanismul represiunii va fi fost declanșat oficial.
Singura pretenție pe care o avea Silvestri de la țara sa, rămasă nesatisfăcută, era aceea de a avea o scrisoare de garanție din partea conducerii statului, prin care să i se permită să iasă și să intre în România de fiecare dată când avea nevoie, un fel de passe-partout, un salvacondotto… A fost considerată o pretenție exagerată chiar și pentru un dirijor de talie mondială. Astăzi pare un drept natural, odată ce suntem membri ai Uniunii Europene, iar euroscepticii români ar merita să se gândească o clipă că, până acum un sfert de secol, în România se putea muri pentru asta.
La Viena…
Un al doilea moment îl reprezintă o notă-raport semnată de Neagu Cosma, de un cinism îngrozitor, în care Securitatea planifică minuțios ce e de făcut în eventualitatea în care Viorica Silvestri, soția dirijorului, va muri sau nu din cauza leucemiei de care suferea. Situația era mai mult decât dramatică: Constantin Silvestri intentase divorț, la Paris. Soția lui trebuia să se prezinte în instanță în capitala Franței, dar în același timp află că suferă de cancer. Silvestri voia să se recăsătorească cu o mai veche iubire pe care o reîntâlnise în Occident. Statul român privește cu interes această poveste de familie, care altfel ar fi trebuit să rămână intimă celor care o trăiau. Motivul este simplu: însușirea averii dirijorului, cea din România. Numele lui Neagu Cosma nu este pomenit întâmplător: el a fost, după 1989, unul dintre cei mai activi propagandiști ai Securității, promotor al ideii de „Securitate patriotică”, fără legătură cu represiunea de pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu Dej. Numai această notă-raport este suficientă pentru a demonstra minciuna teoriilor care au otrăvit opinia publică din România postcomunistă. Atacul total asupra proprietății private, o caracteristică odioasă a regimului comunist, era condus în cazul lui Silvestri chiar de către vajnicul naționalist și „patriot” de mai târziu, Cosma Neagu: În vara anului 1963, Silvestri Viorica s-a îmbolnăvit, fiind internată într-un spital din Elveția. Din datele obținute de noi prin controlul corespondenței, a reieșit că ar avea leucemie. […] În caz de deces al numitei Silvestri Viorica [succesor din punct de vedere juridic] al acestei averi (3/4) va rămâne trădătorul de patrie Silvestri Constantin, care nu este decăzut din drepturile familiale și care, fiind fugit în Occident, le poate trece – printr-o simplă scrisoare semnată de el – în posesia unei rude sau cunoscut al său din R.P.R. (pag.143-144). După cum se vede, autoritățile sunt îngrijorate ca nu cumva șansele de a confisca averea familiei Silvestri să fie periclitate. Iată la ce serveau studiile juridice pe care ofițerii de Securitate obișnuiau să le urmeze pentru avansarea mai rapidă în carieră! Acuzațiile de trădare de patrie, deciziile de confiscare a averii le vom reîntâlni și în perioada lui Nicolae Ceaușescu, într-o formă care nu diferă deloc de cea din epoca lui Dej, în filele unei alte drame, cea a tenorului român Vasile Moldoveanu, în care represiunea mergea încă și mai departe, cu trimiteri în judecată și sentințe date în contumacie pentru aceeași vină: cea de a-ți trăi visul de artist.
Gramophone – mai 1968
Ultima secțiune a cărții doamnei Ioana Raluca Voicu-Arnăuțoiu este practic ocupată de un dureros calup de note, scrisori, rapoarte și inventare care consemnează, de-a lungul ultimilor ani din viața dirijorului Constantin Silvestri, cum colecția lui de tablouri, cea de înregistrări și cea de timbre, dar și orice alte bunuri valoroase încep să dispară fără urmă. Nu este consemnată dispariția lor, ci tocmai omisiunea diverselor obiecte, făcând lista cu bunuri tot mai mică de la un an la altul, demonstrează că, în absența unei sentințe de confiscare a averii, oricât de aberantă și ea, regimul comunist nu putea fi împiedicat de la adevărata lui natură instinctuală: aceea de a fura proprietatea privată a oricui și de a modifica definitiv România prin înlocuirea valorilor universale cu propria ideologie lipsită de principii. Într-un final, la moartea lui Silvestri, mamei dirijorului i se restituie doar câteva obiecte fără valoare materială, dar pline de amintiri devenite acum dureroase și acoperite de lacrimi: două albume cu diferite fotografii, un certificat de școală clasa I, două certificate de școală în limba străină, două certificate eliberate de Conservatorul Târgu Mureș, una diplomă eliberată la 10.XII.1957 la Paris, două carnete de sindicat nr. 4233 și 233138, nouă legitimații diferite cu numerele 156, 5115, 159, 737, 2937, 531, 3102, 189 și 9, o diplomă bacalaureat nr. 476/930, un extras din registrul stării civile pentru căsătoriți pe anul 1942, nr. 16764, un act de deces nr. 2289/933, trei diplome diferite vechi, un act de naștere tip vechi nr. 4071/1913, cinci contracte de închiriere și un act de vânzare, diferite fotografii, un atestat școlar pe anul 1923, un certificat de revaccinare pe anul 1918. (pag. 175)
Trebuie spus că politica PCR de a-și însuși bunurile “dușmanilor poporului” nu era doar un simplu act care se petrecea automat după o sentință de confiscare a averii. Bunurile considerate perisabile, în cazul de față e vorba în primul rând de discurile lui Silvestri, erau preluate de un fond special al Securității, etichetat generic fondul “C”. De acolo, erau distribuite mai departe diverselor instituții care se puteau folosi de ele până la epuizarea lor. Operele de artă urmau un traseu nebulos. În sediul Comitetului Central se organizau un fel de licitații și fruntașii partidului, cei care aveau un minim de cultură își însușeau, la prețuri ridicole, adevărate comori. Așa se explică faptul că azi, din familiile foștilor comuniști apar la iveală, în circuitul licitațiilor de artă diverse capodopere ale pictorilor români. Alți comuniști au pretenția de a prezenta publicului chiar și un muzeu, care încearcă să demonstreze o latură rafinată a personalității lor, invizibilă altfel în biografia lor oficială. Este cazul lui Pompiliu Macovei, fost președinte al Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă, ministru adjunct de externe, care, însoțit de magistratul Adrian Dimitriu, una dintre figurile sumbre ale justiției comuniste, judecător al procesului lotului Noica-Pillat, fac o vizită la casa lui Silvestri, la 15 noiembrie 1968, interesându-se de “unele obiecte de artă (picturi, covoare etc.)” (pag. 156) după cum reiese dintr-o notă raport a Securității. Este foarte posibil ca tablourile lui Silvestri să le fi împodobit pereții caselor lor, în perioada următoare, tot așa cum este foarte posibil ca astăzi, picturile furate de ei să fie valorificate pe piața de artă din România…
În timp ce statul român călca în picioare propriile legi nedrepte privind proprietatea privată, în timp ce Securitatea elabora scenarii pentru a-l răpi pe un mare dirijor, calculând nerăbdător zilele care-i mai rămâneau de trăit soției acestuia, Constantin Silvestri prelua conducerea unei orchestre simfonice de provincie din Anglia: Bournemouth Symphony Orchestra, pe scurt BSO, pe care o va ridica la un nivel artistic de notorietate mondială. Revista Gramophone dedică ambele coperți ale numărului său pe luna mai 1968 discului lui Silvestri și al BSO cu muzică de Edward Elgar. În același timp, semnătura acestei povești de dragoste dintre orchestra din Bournemouth și dirijorul român devine Rapsodia Nr.1 de George Enescu. Era atât de electrizant redată, încât publicul ajunsese să o ceară la fiecare concert și devenise un adevărat show. Imaginați-vă că audiența aplauda cerând-o, iar clarinetul și oboiul începeau să cânte prima temă a Rapsodiei, fără dirijor, în timp ce Silvestri ieșea din culise, apropiindu-se încet de podium; în momentul în care trebuiau să intre corzile, el ridica bagheta și le dădea intrarea. Administratorii clădirii ajungeau la finalul unui asemenea concert să roage publicul de la galerie să nu mai bată cu picioarele în podea, ca să nu se prăbușească balconul sălii de concert…
În studioul de înregistrări
Aceasta este povestea comunismului trăită de Constantin Silvestri și consemnată de fiica lui Toma Arnăuțoiu. Este o carte necesară și importantă pentru înțelegerea biografiei celui mai important dirijor pe care l-a avut această țară în ultimii 70 de ani. Iar la link-ul de mai jos veți găsi muzica lui. Este atât de frumoasă, încât veți constata că nimic din toate acestea nu au umbrit arta lui Constantin Silvestri și că exuberanța interpretării sale nu înseamnă nimic altceva decât bucuria libertății…
Articol preluat de pe http://despreopera.wordpress.com/2014/09/08/vis-si-cosmar-iv-o-carte-esentiala-despre-constantin-silvestri/
