Individualul în era postumanului – articol de Cezar Gheorghe
Scrisoarea de iubire, dragoste, amor, Ars Docendi, 2009
Un instinct născut dintr-un anacronism pozitiv (există şi aşa ceva!) mi-a dictat să scriu despre volumul intitulat Scrisoarea de iubire, dragoste, amor, volumul colectiv publicat de membrii grupului Erotographos 50+1. Din acelaşi instinct anacronic de conservare a individualităţii, reluînd îndemnul lui Andrei Codrescu, îmi voi avertiza semenii din comunitatea virtuală: „dacă nu ştiţi încă de sînteţi uman sau postuman priviţi părţile «corpului» vostru: oraşul, casa, maşina, iPhoneul, laptopul, iPodul, sistemul surround artificial“. Dacă 60% din corpul vostru este acum electronic sau bioelectronic, dacă trăiţi într-un spaţiu destinat maximizării eficienţei, dacă messengerul, e-mailul şi Facebook sînt prezenţe zilnice în viaţa voastră, va trebui să găsiţi un antidot împotriva pierderii creativităţii pe care încă o posedaţi. O carte despre scrisoarea de dragoste pare pe cît de anacronică – pentru timpul în care trăim –, pe atît de necesară conservării individualului în epoca virtualului. […]
Primul capitol este format din texte care radiografiază metamorfozele stilului epistolar într-o perioadă şi o arie disciplinară destul de întinse, de la o scrisoare datînd din vremea Antichităţii greceşti, la reflecţii asupra scrisorii şi a stilului epistolar dintr-o perspectivă lingvistică, pînă la analiza transformările suferite de scrisoarea de amor în epoca e-mailului. Capitolul al II-lea reuneşte texte diferite sub titlul „Lumea corespondenţei“ şi este însoţit de un „remember“, semnat de Antoaneta Tănăsescu care scrie, în calitate de coordonatoare a volumului, un „text-manifest“ pentru grupul Erotographos („ne întoarcem, astfel, numai în aparenţă de unde am plecat şi verificăm (a cîta oară?) că viaţa nu se lasă sedusă de sunetul de corn al soluţiei unice […] prilej de a observa că internetul nu a învins definitiv“) urmat de un scurt istoric al regulilor şi modelelor epistolare în spaţiul românesc. Cel mai atrăgător text din acest capitol este cel dedicat corespondenţei de dragoste dintre Paul Celan şi Ingeborg Bachman. La fel de interesante au fost şi reflecţiile Ancăi Băicoianu pe marginea unei antologii a celor mai frumoase scrisori de dragoste. „Prezentul fîşneţ al celor vii, prezentul alunecos, mereu în mişcare, care vorbeşte de un moment nicicînd prezent, pentru că intervalul necesar articulării îl transformă deja în trecut, iar articularea însăşi e deja (în) viitor – ei bine, acest prezent contaminează obiectul iubirii, îl îmbolnăveşte de transformare, îl face locuibil.“
Un alt capitol al cărţii este compus din răspunsurile la un „Chestionar“ menit să determine rolul jucat de scrisoarea de amor în viaţa respondenţilor. Concluzia stă sub semnul inexprimabilului: „asemenea sentimentului pe care îl defineşte, epistola de iubire este ireductibilă la concept, teritoriu al inefabilului, evanescentului, posibilului cu centrul pretutindeni şi nicăieri.“ […]
În încheiere, textul Antoanetei Tănăsescu – „Ceea ce e important e invizibil pentru ochi“ – oferă cititorului geneza volumului şi semnalează dificultatea unui teritoriu de cercetare atît de vast precum scrisoarea de dragoste. Demersul de cercetare al grupului Erotographos este, cred, edificator pentru contextul actual al comunicării în epoca virtualului: „Deşi a mers pe căi ocolitoare, pornind de departe, de foarte departe, am înţeles pînă la urmă că scrisoarea de dragoste, contrar opiniei comune, e importantă nu doar pentru corespondenţi, pentru exprimarea neliniştilor, a bucuriilor lor. Ea este semnul unui mod de a gîndi, deci de a scrie, prin care o epocă se defineşte. Ea este un elocvent autoportret al clipelor timpului“. Rămîne de văzut – într-o epocă în care toţi şi niciunul participă la scrierea istoriei – cum va arăta (auto)portretul timpului nostru.
