Apare la Editura Ars Docendi a Universităţii din Bucureşti volumul George Enescu – poet şi gânditor al viorii, autor George Manoliu, ediţie îngrijită de Ioana Raluca Voicu-Arnăuţoiu.

Această a doua ediţie a cărţii apare în acest an sub semnul unei triple aniversări: 130 de ani de la naşterea lui George Enescu, 100 de ani de la naşterea autorului cărţii, profesorul George Manoliu, şi 25 de ani de la apariţia la Editura Muzicală din Bucureşti a primei ediţii, ediţie bilingvă română şi franceză, realizată cu colaborarea traducătoarei Colette Ghimpeţeanu. Cartea a fost premiată în anul apariţiei, 1986, de Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România şi Academia Română.

Cartea profesorului George Manoliu propune o analiză a gândirii interpretative a violonistului George Enescu, subiect care l-a preocupat pe autorul cărţii zeci de ani.

Profesorul Manoliu îşi structurează lucrarea în două părţi: prima, intitulată Cariera concertistică (etape, împliniri, culminaţii), parcurge toate etapele formării şi evoluţiei violonistului George Enescu, de la descoperirea sunetelor naturii, în copilăria sa plină de miracole de la Liveni, până la apogeul carierei sale violonistice. Autorul ne introduce în problematica părţii a doua a cărţii cu Preliminarii, de fapt o discuţie comprimată despre stil în interpretare, care se încheie cu o referire la necesitatea explicării şi înţelegerii elementelor gândirii interpretative a lui George Enescu: „Dincolo de magia semnalată de Marc Pincherle, interpretarea enesciană era rezultanta unei gândiri geniale, servită de o bogăţie stilistică puternic diferenţiată şi perfect adaptabilă exigenţelor tuturor lucrărilor. Pătrunderea în universul enescian trebuie să lumineze, să lămurească pe cât posibil aceste aspecte care au deschis noi orizonturi artei interpretative.”

Capitolul Convingeri, idei, principii începe analiza propriu-zisă a acestor elemente. Autorul porneşte de la principii generale şi, considerând că „Enescu s-a dăruit şi prin comunicarea convingerilor sale“ care „pot alcătui un îndreptar, un sprijin, o invitaţie la meditaţie, la muncă organizată şi fructuoasă“, extrage ca prim element, esenţial evoluţiei artistului-interpret, munca. Este interesant că un violonist excepţional dotat, cum a fost George Enescu, vorbeşte cu patimă despre muncă şi nu despre talent. În partea a doua a capitolului luăm contact cu analiza propriu-zisă a esteticii interpretative enesciene. Profesorul Manoliu alege pentru exemplificari câteva lucrări din marele repertoriu violonistic (părţi din Sonatele şi partitele pentru vioară solo – de J. S. Bach, Beethoven – Concertul în re major pentru vioară şi orchestră op.61, Brahms – Concertul în re major pentru vioară şi orchestră op.77, Chausson – Poemul pentru vioară şi orchestră op.25, Franck – Sonata pentru vioară şi pian în la major, Enescu – Sonata pentru vioară şi pian în fa minor, op.6, Sonata nr. 3 pentru vioară şi pian în „caracter popular românesc“) şi face o comparare, cu exemplificări concrete, a opţiunilor câtorva violonişti cu cariere notabile, contemporani cu Enescu. La fiecare lucrare profesorul Manoliu explică elementele tehnice (degetaţii, legături de arcuş etc.) folosite de fiecare interpret, analizează rezultantele sonore, cu punctele pozitive şi negative şi, mai ales, demonstrează de ce soluţiile găsite de George Enescu erau remarcabile ca adecvare stilistică, stimulând totodată trăirea intensă a fiecărui moment al muzicii.

Cartea profesorului George Manoliu, datorită diversităţii problemelor muzicale, pedagogice, istorice, morale, cât şi a perspectivelor din care sunt abordate, are multiple şi exemplare valenţe. Dincolo de problemele violonistice şi muzicale, ea exprimă preţuirea deosebită a autorului faţă de tipul excepţional de personalitate personificată de George Enescu: simbioza muzician genial–om de mare caracter. Consideraţiile şi comentariile sale legate de interpretul, compozitorul şi profesorul Enescu în special, cu numeroase trimiteri la realităţile româneşti ale anilor ’80 (actuale şi azi), întregesc portretul unui ideal uman, pe care profesorul Manoliu l-a urmat în toată cariera sa dedicată construirii unei şcoli româneşti de vioară, „cu tot ce conţine noţiunea de şcoală“, neezitând să propună în acest scop idealul său drept pildă celor cărora le dedică lucrarea sa, foştilor săi studenţi şi cititorilor ei, cu acea atitudine elevată a intelectualului care aparţine prin educaţie unei lumi spirituale, fără elemente comune nici cu ideologia care a construit „omul nou“, nici cu stridenţele zilelor noastre.

(extrase din Prefață, de Ioana Raluca Voicu-Arnăuţoiu)