De la o vreme, sastisit de câtă literatură mediocră (să nu spun proastă) văd că se scrie şi se publică în jurul meu, am început să citesc cărţi de memorialistică, volume mai vechi ori mai noi, dar care cel puţin îmi aduc mai aproape biografii, preocupări, gânduri şi idealuri, într-un cuvânt viaţă adevărată (desigur lăsând la o parte încărcătura afectivă şi uneori edulcorată a textelor).
În urmă cu vreo două luni d-l Gheorghe Păun, renumitul matematician şi de ani buni încoace cunoscut şi ca scriitor care are deja o bibliografie (volume de poezie, romane, publicistică) pe cât de bogată tot pe atât de impresionantă, de o originalitate indiscutabilă, academicianul care s-a retras pe Dealul Olarilor din Curtea de Argeş şi pe lângă multele activităţi pe care le desfăşoară cu entuziasm tineresc mai este şi fondatorul şi redactorul şef al prestigioasei reviste de cultură (Curtea de la Argeş) mi-a făcut onoarea să-mi trimită cartea Privind peste umăr (memorii premature), apărută la Editura Tiparg în 1910.
„… eu nu scriu aici o carte de istorie, ci una de memorii, premature şi aproximative… o poveste cu mine însumi ca personaj, vanitate şi firesc, doar povestea contează” (pag 138) ne spune în câteva rânduri autorul, pe care pudoarea şi bunul simţ îl determină să aibă în tot locul o anume decenţă în prezentarea faptelor, evenimentelor, întâmplărilor de pe canavaua unei biografii aparent nespectaculoase, însă marcată de anume semnificaţii, semnificaţii ce se dezvăluie lectorului după parcurgerea ultimei fraze din volum.
Dar de unde vine academicianul, scriitorul şi editorul Gheorghe Păun? se pot întreba mulţi, fiindcă cine este şi ce statut are astăzi în ştiinţa europeană şi mondială, ca şi în literatura română se ştie.
„… nu mă alint când spun că mă consider ţăran, ţăran din tată în fiu … Nu pentru că încă mă pricep să trag cu coasa, ci pentru că ştiu ce înseamnă a lucra zi-lumină, cu împăcare şi firesc, nu pentru că am dus vacile la păscut ., ci pentru că încă mai cred în bine şi în rău, în fapta bună, în Biblia pe care am jurat atunci când m-am însurat, în faţa satului, la biserică, în vorba nu ştiu cui din vechime care ne sfătuieşte să trăim printre oameni ca şi cum Dumnezeu ar fi de faţă” citim în Precuvântare.
D-l Gheorghe Păun s-a născut şi a copilărit într-un sat de munte al judeţului Argeş, pe numele lui Cicăneşti, o aşezare „răzleţită” de lume, dinafara marilor încrucişări de drumuri şi departe de oraşe, a avut o copilărie nedeosebită cu nimic de a celorlalţi copii, a „prins” pâinea pe cartelă, iluminatul cu lămpi de petrol, transportul, care azi ni se pare arhaic, cu carul cu boi, a prins, aşadar, întreaga perioadă a aşa-zisului deceniu obsedant: cu formarea abuzivă a cooperativelor de producţie (C.A.P.-urile de mai târziu), cu admiterea copiilor în licee şi facultăţi pe bază de dosar, cu activişti îndoctrinaţi, cu teama de Securitatea omniprezentă peste tot şi celelalte „tare” ale vremii. Prin prisma copilului, a adolescentului şi mai târziu chiar a studentului Gheorghe Păun toate sunt prezente în memorii – fără patimă şi cu înţelegere celui care şi le aminteşte; toate sunt explicate, analizate şi – unde este cazul – criticate subtil, fără mânie proletară, academicianul de azi lăsând să se înţeleagă, vorba cronicarului, că „nu vremurile sunt sub oameni, ci bietul om sub vremuri”.
Perioada copilăriei, cu toate ale ei, este evocată cu multă căldură şi cu nostalgie (aci pana scriitorului e pe deplin vizibilă !), după cum cu o anume aură de frumuseţe sunt descrise, fie şi fugar, figurile bunicilor, ale părinţilor, ale prietenilor. Urmează, pe o treaptă nouă a biografiei, liceul unde, aşişderea, chipuri de colegi şi de profesori trec, aidoma unor umbre prin faţa memorialistului – fiecare cu virtuţile lui, fiecare cu câte o amintire lăsată în memoria şi sufletul viitorului matematician şi academician.
Anii de facultate, avatarurile meseriei până la găsirea celui mai bun şi stabil loc de muncă – la Facultatea de Matematică din Bucureşti, în preajma unor savanţi ca Grigore Moisil, dar mai ales Solomon Marcus, profesorul cu care va participa la elaborarea unor mari proiecte şi-şi va putea dezvolta deplin capacităţile creatoare, căsătoria, colaborarea cu revista Ştiinţă şi tehnică, munca de popularizator al unui joc – GO, până atunci aproape necunoscut în România şi constituirea unei Federaţii de GO, după 1990, receptarea evenimentelor din decembrie 1989, apoi peregrinările cu scopuri ştiinţifice prin toată lumea, „aventura bioinformatică”, experienţele în materie de literatură, constituirea Clubului Iubitorilor de Cultură de la Curtea de Argeş, fondarea revistei Curtea de la Argeş şi, în fine, „Viaţa pe Dealul Olarilor” (unde autorul îşi are locuinţa, gândeşte şi scrie) – iată, pe scurt, sumarul unui volum de multiplu interes.
Un anume capitol, „De-a lungul şi de-a latul lumii” (care, el sigur ar fi putut forma cuprinsul unei cărţi) este consacrat peregrinărilor prilejuite de ţinerea unor conferinţe, de participarea la unele proiecte împreună cu mari personalităţi de pe mapamond, când autorul are ocazia de a-şi face noi prieteni, dar şi de a observa particularităţile, obiceiurile, ca şi monumentele şi locurile demne de a fi vizitate. „Sunt – zice d-l Gheorghe Păun -, fără îndoială, un om norocos. Printre altele, pentru că de-a lungul anilor şi de-a latul globului am avut de-a face cu o mulţime de oameni de toată isprava, unii nume mari în informatică şi matematică, nume celebre chiar, am colaborat cu mulţi, m-am împrietenit cu mulţi. Privind în urmă pot spune că bogăţia unui om constă mai ales în oamenii din juru-i/ familie şi prieteni.”
Fapt rar, aş adăuga eu, într-o vreme a vrajbelor şi neînţelegerilor dintre oameni. D-l Gheorghe Păun are, fără îndoială, cultul prieteniei. Şi nu doar clamat ori mărturisit într-o carte precum aceasta, ci şi în viaţa de toate zilele, cum atât subsemnatul cât şi toţi cei care l-au cunoscut pot aduce nenumărate mărturii. La fel, sentimentul de preţuire pentru cei cu care şi-a încrucişat paşii, nu numai „de-a lungul şi de-a latul lumii”, ci şi în Argeşul natal sau în oricare alt loc din România transpare cu putere din fiecare pagină. Nu lipsesc, pe de altă parte, nici unele accente critice: „Ce bun ar fi un Moisil acum, la vreme de (post) tranziţie, când aproape totul se negociază şi tranzacţionează, până şi în ştiinţă, precum într-o lume orweliană, până şi istoria ştiinţei se rescrie uneori, spre beneficiul unor închipuiţi fără obraz şi fără operă, care încearcă să-i împingă pe înaintaşi jos de pe socluri, pentru a se aşeza ei în locul lor”.
Privind peste umăr – este cartea unui destin exemplar şi totodată cartea unui om care prin tot ceea ce a făcut/ face întru binele şi frumosul obştii, al semenilor şi al ţării binemerită întrutotul preţuirea noastră. Citiţi-o şi vă veţi convinge!
Articol apărut în Bucureștiul literar și artistic, Anul IV, nr. 8 (35), august 2014.
