Obiectivul cărţii este (…) prefacerea oraşului cu iz levantin în oraşul occidental de la porţile Orientului. Acesta este fenomenul, acesta este spectacolul, acesta este sângele ce curge ca un fir roşu de la o pagină la alta. În subsidiar avem de-a face cu un roman de factură curat romantică, în care românul – boier, negustor sau mahalagiu – este pus în antiteză cu alogenul ce sădeşte seminţele occidentalizării. Căciula, cojocul, opinca nu puteau şi nu au putut să reziste dinaintea pălăriei, costumului nemţesc şi aşa mai departe. Dan Roşca, susţinut de un ocean de documente – a se vedea bibliografia – creează pe nesimţite tabloul acestui fenomen, produs fără o strategie anume. Aproape că nu-ţi dai seama când românul levantin s-a transformat într-un ins occidental, fiindcă îl aflăm concurându-l cu succes pe alogen nu după amar de ani, ci într-un deceniu, sau chiar mai curând. Ştiam şi nu ştiam, secretul devenirii bucureşteanului în ceea ce a fost în anii interbelici nefiindu-mi limpede, probabil din cauză că, amator de istorie elegantă, asemenea mai tuturor iubitorilor de istorie bucureşteană, mă ferisem să privesc la temelia acestei deveniri. O eroare ce se cuvenea a fi corectată. Este exact ce a făcut Dan Roşca, abordarea fiind totală: o băcănie conduce la biografia patronului, apoi, într-un mod pe cât de captivant, pe atât de savant, la dinastia de băcani! E un exemplu. Nu cred că mă înşel, însă, realizând asemenea performanţe în expunere, autorul este pe cale să devină un clasic al istoriografiei bucureştene.

(fragment din Prefaţă, de Emanuel Bădescu)