O localitate precum Bucureştii, ascunsă în inima Codrilor Vlăsiei, înconjurată de dealuri acoperite de vii şi cu grădini enorme de pomi fructiferi, cinstise vreme de patru veacuri, de când se înjghebase în jurul Cetăţii şi până la mijirea veacului al XIX-lea, doar vinul şi ţuica. Erau băuturile datorate geografiei locului. Apoi, încet-încet, şi-a făcut apariţia berea, dar fără a concura în vreun fel cu cele două băuturi tradiţionale; asta până la dezastrul provocat de filoxeră, resimţit ca o pierdere grea şi dureroasă, sfinţită cu belşug de lacrimi. Dar, aşa cum focul cel mare a produs reglementări ce au ferit ulterior Bucureştii de incendii, cum revărsările Dâmboviţei s-au sfârşit prin canalizarea ei, şi ucigaşul viţei de vie a jucat rolul de urbanist radical: dealurile au fost cedate oraşului, care a binevoit să caţere pe ele cartiere îngrijite şi pe culmea lor, ca un brâu de fum, mulţimea de fabrici existente până mai ieri. În mod necesar, ţăranii din vechile mahalale s-au prefăcut în muncitori şi conacele boiereşti în vile sau palate, cramele au făcut loc berăriilor, trăsurile lui Toma Blându au fost înlocuite cu tramcare şi cu tramvaie, iar caretele elegante cu automobile. Aproape fulgerător, oraşul boieresc cu aer oriental intrase în Europa…

Pentru Bucureştii înnoiţi, berea a devenit un brand. Mai cosmopolit ca niciodată, oraşul s-a aliniat urbelor consumatoare de bere de pe continent, majoritatea de sorginte ori sub influenţă germană. Paradoxal, concomitent cu această aliniere se intensifica şi influenţa limbii franceze asupra culturii iradiate de Capitală în tot spaţiul Vechiului Regat. Nu întâmplător Rică Venturiano, exponentul franţuzirii, era de găsit în preajma berii produse de nemţii bucureşteni. Acest fenomen a fost detaliat, uneori microscopic, de Dan Roşca în acest volum dedicat berii, fabricilor de bere şi berăriilor bucureştene. Deşi detaliul poate fi obositor pentru cititorul obişnuit, amator mai cu seamă de ziare, scrierea este rapidă şi captivantă. Întorci pagină cu pagină şi deodată constaţi că urmează coperta. Frustrarea resimţită este îmblânzită de altă constatare: ai ajuns să cunoşti câte ceva din istoria Bucureştilor, lucruri sau fapte mărunte în sine, dar care au darul să-ţi lumineze aspecte nevăzute, să-ţi corijeze judecăţi de valoare emise de te miri cine care habar nu avea de realitatea istorică şi pe care ţi le-ai însuşit necritic. Ca orice carte concepută de Dan Roşca, şi aceasta este un act de cultură, chiar dacă tema ei este berea. În definitiv, a existat vreun savant pe lumea asta care să nu fi gustat o picătură, care să nu fi băut o singură halbă de bere? Nu cred.

Fragment din Precuvântare, de Emanuel Bădescu