Universitatea din Bucuresti
Header

Dosar de presă: Bagheta lui „Kolb”

septembrie 10th, 2012 | Posted by Cristina Stefan in Dosar de presă | Noutăţi

Bagheta lui „Kolb” – articol de Sorin Lavric
Sergiu Celibidache privit prin Cortina de fier, Ars Docendi, 2012

 

Despre talentul lui Celibidache nu se poate spune că ar fi fost precoce, cu atât mai puţin prematur. Precoce e un talent care îşi atinge maturitatea devreme, devansându-şi vârsta. E ca şi cum spiritul o ia înaintea cronologiei, izbucnind intempestiv. Mozart sau Schubert îşi ating apogeul la o vârstă  la care alţii încă îşi aşteaptă zborul. În schimb, prematur e spiritul care iese la iveală înainte de coacere, trăgând după sine o tinereţe stingheră , de aceea explozia lui e efemeră şi cu precădere patologică. […]

Celibidache nu aparţine niciuneia din categoriile pomenite. Născut la Roman şi urmând lecţii  de pian şi compoziţie la Iaşi, tânărul Sergiu pare a fi victima predilectă a coerciţiilor paterne, dovadă docilitatea cu care, încălcându-şi predispoziţiile, vine la Bucureşti şi se înscrie la Politehnică, spre a da curs ambiţiei tatălui său, care vedea în statutul de inginer apoteoza împlinirii pentru orice om cu scaun la cap. […]

Dar în 1938 se întâmplă metamorfoza: Celibidache pleacă în Germania, da examen de admitere la Hochschule fur Musik din Berlin, reuşeşte cu brio, şi pentru a-şi răscumpăra parcă deriziunea vieţii pe care o dusese la Bucureşti, se înscrie concomitent la Filozofie şi Matematică, la aceeaşi Universitate din Berlin, astfel că în 1945, la sfârşitul războiului, absolvă nu doar studiile muzicale, dar pe deasupra îşi dă doctoratul în filozofie şi matematică. […]

La 33 de ani, în 1945, în golul lăsat de excluderea lui Furtwangler de la Orchestra Filarmonicii din Berlin, Celi devine titularul unei baghete cu care va dirija 400 de concerte. Epitetele cu care îi va fi elogiată prestaţia au o tentă superlativă: „fascinaţie”, „miraj”, „succes fantastic”. […] România îi rămâne însă închisă, părinţii murindu-i la Roman, fără a-i mai putea revedea. În total va sta un sfert de secol  departe de familia sa din ţară. Dar neavând preocupări politice,  şi având prudenţa de a nu face declaraţii oficiale în ceea ce priveşte regimul de la Bucureşti, Celibidache nu e considerat în ţară un element ostil. Mai mult, dirijorul nu renunţă la cetăţenia română şi nu acceptă o alta, de aceea deplasările prin lume  le va face cu un paşaport special „Nansen”, de rezident în ţări care nu-i lega o apartenenţă legală. […]

Bazat cu precădere pe informaţii scoase din arhiva CNSAS, cartea Ioanei-Raluca Voicu-Arnăuţoiu cuprinde mai puţin omul Celibidache şi mai mult diligenţele Securităţii spre a-l aduce în ţară. Că au reuşit să-l aducă e neîndoielnic, dar intenţia de a reveni aici mocnea de mult în mintea dirijorului, artistul dând curs unui imbold propriu şi nu unei influenţe exterioare. De aceea ar fi exagerat să-l bănuimde a fi fost victima manipulării Securităţii.

Articol apărut în Romania Literară, nr 33/17 august 2012
Share this...

You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 Both comments and pings are currently closed.