Universitatea din Bucuresti
Header

Dosar de presă: 10 teme de istorie a jurnalismului (II)

noiembrie 15th, 2012 | Posted by Cristina Stefan in Dosar de presă - (Comentariile sunt închise pentru Dosar de presă: 10 teme de istorie a jurnalismului (II))

Recent apărut, volumului domnului profesor Marian Petcu, 10 teme de istorie a jurnalismului, a făcut deja subiectul mai multor articole apărute în presă după lansarea ţinută la Botoşani. Volumul va  fi prezentat şi la Bucureşti, în cadrul Târgului Internaţional Gaudeamus, evenimentul urmând să aibă loc sâmbătă, 25 noiembrie 2012, ora 13.30, în Spaţiul de evenimente de pe nivelul 7.70.

Extragem mai jos câteva fragmente:

„Cultura înseamnă memorie“, o lecţie de la care au lipsit „poeţii“
articol de Ion Istrate, Luceafărul.net (întreg textul aici)

Recent, cu toții, am auzit de un fapt cultural important și de excepție, care a avut loc la Botoșani, și anume lansarea cărții ,,10 teme de istoria jurnalismului” semnată de dr. Marian Petcu, un apreciat cadru universitar cunoscut mediului academic.
Datorită jurnaliștilor locali (TV ,,TeLeM”, botosaninews.ro), am reținut remarca autorului făcută cu acest prilej: ,,este un gest al meu de a recupera memoria profesiei, jurnalismul tinde să devină o cultură fără memorie, pentru că, de fapt, cultura înseamnă memorie…”
Cred că e ceea ce trebuie reținut – esența: ,,cultura înseamnă memorie”. Este sintagma care spune totul. E ca și cum ar fi enunțată problema fundamentală a unei științe, ca disciplină. Filozofia are de rezolvat ,,raportul dintre materie și spirit – primordialitatea…”, culturologia ca ramură a învățăturii despre om va trebuie să adâncească și lămurească îndeajuns ,,raportul dintre cultură și memorie”. ,,Cultura înseamnă memorie!”. […]

Volumul „10 teme de istorie a jurnalismului“, lansat la Botoşani
articol de Codrin Ispas, Evenimentul.ro (întreg textul aici)

[…] Volumul „10 teme de istorie a jurnalismului” cuprinde cercetări istorice şi analize pe care autorul le structurează în capitole precum „Jurnalismul şi literatura – istoria unei confuzii”, „Relaţiile externe ale asociaţiilor de presă din România”, „Emil Samoilă şi primul manual român de jurnalism (1932)” sau „Originile radioului în România”. Autorul subliniază că volumul reprezintă un „gest de a recupera memoria presei”.
„Să fiu foarte sincer cu dumneavoastră, mie nu îmi place să scriu, dar o fac din obligaţie didactică, pentru că profesorul, pentru a-şi merita salariul acela uriaş, trebuie să facă şi cercetare. Eu nu am formaţie de istoric. Eu am o licenţă în jurnalism şi un doctorat în sociologie. Deci, nimic nu m-ar fi recomandat pentru cercetări în zona istoriei, însă am fost nevoit să învăţ istoria presei şi să cercetez istoria presei dintr-un motiv foarte simplu, pentru că în facultate nu avea cine să predea”, a declarat Marian Petcu. […]

 

Alte articole pe aceeaşi temă pot fi găsite pe TeLeM Botoşani (aici), Gazeta de Botoşani (aici) şi Botoşani News (aici).

Dosar de presă: Prin Câmpulung şi pe muscelele lui

septembrie 17th, 2012 | Posted by Cristina Stefan in Dosar de presă | Noutăţi - (Comentariile sunt închise pentru Dosar de presă: Prin Câmpulung şi pe muscelele lui)

Prin Câmpulung şi pe muscelele lui, album monografic – articol de Radu Sorin Dănuţ
Prin Câmpulung şi pe muscelele lui. Fotografii de Nicolae Th. Ştefănescu, Ars Docendi, 2012

 

Fotografia este un produs (tehnic şi artistic) şi un martor (tăcut) al memoriei, înţeles ca un produs socio-cultural. Trecutul ca o metaforă a memoriei a fost, de-a lungul timpului, bine preţuit, mai ales în ştiinţele socio-umane ale secolului al XIX-lea. De altfel, trei domenii apar în ştiinţele socioumane, toate utilizând fotografia (imaginea) ca „instrument de lucru”: fotografia documentară, fotojurnalismul şi sociologia vizuală. Deşi toate au o istorie diferită şi o uzanţă distinctă, toate au în centrul său „un context social particular”. […]

Despre Câmpulung s-a scris foarte mult şi, probabil, mulţi cercetători şi-au îndreptat cu interes şi pasiune preocupările ştiinţifice asupra acestei străvechi aşezări româneşti. Are, probabil, cele mai multe monografii (sociologice) după Bucureşti. Editura „Ars Docendi” a Universităţii din Bucureşti are o serie de titluri din colecţia Câmpulung Muscel (peste 40). Editura revine cu un nou album (2012), semnat de fotograful Nicolae Th. Ştefănescu, volum îngrijit de Adrian Săvoiu, Gheorghe Chiţa şi Ioan Crăciun. […]

În anul 1946, Academia Română primeşte de la un anume Nicolae Th. Ştefănescu cinci albume cu peste 700 de fotografii sepia, având ca subiect Câmpulungul şi împrejurimile sale, din perioada interbelică. Misteriosul călător, posesor al unui aparat, marca Kodak, avea ochiul proaspăt al străinului. […]

Adrian Săvoiu, Gheorghe Chiţa şi Ioan Crăciun reunesc imaginile în cinci părţi ale albumului care poartă acelaşi nume ca lucrarea din ’46, o modalitate de recuperare a memoriei colective şi un demers antropologic. Volumul apare cu sprijinul Primăriei Câmpulung, al firmei S.C. Pristavu SRL şi al Asociaţiei Culturale Pardon, Mersi. Albumul I se deschide cu idei ale lui Nicolae Th. Ştefănescu, din care am selectat următoarele: „rar găseşti oraş unde pieptul respiră mai în voie, unde ochiul e mai desfătat, iar mintea mai mulţumită de ceea ce întâlneşte la fiecare pas”; „după ce ploaia a spălat cerul… laşi privirea să alunece pe muscele… mulţumirea pătrunde întreaga fiinţă”. […]

Albumulul poate fi considerat un inventar al manifestărilor socio-culturale, al vieţii rural-urbane de care ochiul fotografului se va îndrăgosti iremediabil: „cum te legi cu pământul pe care te-ai născut, cu oamenii lui, cum îţi cântă povestea lor având în faţa ta mărturia vie, nu litera cărţii sau a hrisovului…”

Articolul poate fi găsit pe poezie.ro

Dosar de presă: Bagheta lui „Kolb”

septembrie 10th, 2012 | Posted by Cristina Stefan in Dosar de presă | Noutăţi - (Comentariile sunt închise pentru Dosar de presă: Bagheta lui „Kolb”)

Bagheta lui „Kolb” – articol de Sorin Lavric
Sergiu Celibidache privit prin Cortina de fier, Ars Docendi, 2012

 

Despre talentul lui Celibidache nu se poate spune că ar fi fost precoce, cu atât mai puţin prematur. Precoce e un talent care îşi atinge maturitatea devreme, devansându-şi vârsta. E ca şi cum spiritul o ia înaintea cronologiei, izbucnind intempestiv. Mozart sau Schubert îşi ating apogeul la o vârstă  la care alţii încă îşi aşteaptă zborul. În schimb, prematur e spiritul care iese la iveală înainte de coacere, trăgând după sine o tinereţe stingheră , de aceea explozia lui e efemeră şi cu precădere patologică. […]

Celibidache nu aparţine niciuneia din categoriile pomenite. Născut la Roman şi urmând lecţii  de pian şi compoziţie la Iaşi, tânărul Sergiu pare a fi victima predilectă a coerciţiilor paterne, dovadă docilitatea cu care, încălcându-şi predispoziţiile, vine la Bucureşti şi se înscrie la Politehnică, spre a da curs ambiţiei tatălui său, care vedea în statutul de inginer apoteoza împlinirii pentru orice om cu scaun la cap. […]

Dar în 1938 se întâmplă metamorfoza: Celibidache pleacă în Germania, da examen de admitere la Hochschule fur Musik din Berlin, reuşeşte cu brio, şi pentru a-şi răscumpăra parcă deriziunea vieţii pe care o dusese la Bucureşti, se înscrie concomitent la Filozofie şi Matematică, la aceeaşi Universitate din Berlin, astfel că în 1945, la sfârşitul războiului, absolvă nu doar studiile muzicale, dar pe deasupra îşi dă doctoratul în filozofie şi matematică. […]

La 33 de ani, în 1945, în golul lăsat de excluderea lui Furtwangler de la Orchestra Filarmonicii din Berlin, Celi devine titularul unei baghete cu care va dirija 400 de concerte. Epitetele cu care îi va fi elogiată prestaţia au o tentă superlativă: „fascinaţie”, „miraj”, „succes fantastic”. […] România îi rămâne însă închisă, părinţii murindu-i la Roman, fără a-i mai putea revedea. În total va sta un sfert de secol  departe de familia sa din ţară. Dar neavând preocupări politice,  şi având prudenţa de a nu face declaraţii oficiale în ceea ce priveşte regimul de la Bucureşti, Celibidache nu e considerat în ţară un element ostil. Mai mult, dirijorul nu renunţă la cetăţenia română şi nu acceptă o alta, de aceea deplasările prin lume  le va face cu un paşaport special „Nansen”, de rezident în ţări care nu-i lega o apartenenţă legală. […]

Bazat cu precădere pe informaţii scoase din arhiva CNSAS, cartea Ioanei-Raluca Voicu-Arnăuţoiu cuprinde mai puţin omul Celibidache şi mai mult diligenţele Securităţii spre a-l aduce în ţară. Că au reuşit să-l aducă e neîndoielnic, dar intenţia de a reveni aici mocnea de mult în mintea dirijorului, artistul dând curs unui imbold propriu şi nu unei influenţe exterioare. De aceea ar fi exagerat să-l bănuimde a fi fost victima manipulării Securităţii.

Articol apărut în Romania Literară, nr 33/17 august 2012

Dosar de presă: 10 teme de istorie a jurnalismului

august 1st, 2012 | Posted by Cristina Stefan in Dosar de presă | Noutăţi - (Comentariile sunt închise pentru Dosar de presă: 10 teme de istorie a jurnalismului)

Carte in serial:  „10 teme de istoria jurnalismului” – Marian Petcu (I)
– articol de Iulian Toma
10 teme de istoria jurnalismului, Ars Docendi, 2012

 

Adplayers publica o interesanta trimitere la inceputurile media si jurnalismului din Romania, un serial desprins din recenta aparitie editoriala „10 teme de istoria jurnalismului”, de Marian Petcu, conferentiar la Departamentul de Antropologie culturala si comunicare, Universitatea din Bucuresti; Doctor in sociologie, autor al mai multor carti consacrate cenzurii, istoriei publicitatii, tipologiei presei, istoriei profesiei de jurnalist. […]

Aparuta la editura Ars Docendi, Universitatea Bucuresti, lucrarea „10 teme de istoria jurnalismului” este o pledoarie pentru consacrarea istoriei jurnalismului ca ramura de stiinta. Din cele 10 studii, cititorul afla numeroase informatii inedite despre evolutia profesiei de jurnalist in tara noastra, despre o importanta instanta profesionala (juriul de onoare) si activitatea sa, informatiile provenind din arhive publice si private. […]

Articol preluat de pe Adplayers.ro

Dosar de presă: Sergiu Celibidache – un dirijor în vizorul serviciilor de securitate române

iulie 16th, 2012 | Posted by Cristina Stefan in Dosar de presă | Noutăţi - (Comentariile sunt închise pentru Dosar de presă: Sergiu Celibidache – un dirijor în vizorul serviciilor de securitate române)

Coperta Sergiu Celibidache copy

Sergiu Celibidache – un dirijor in vizorul serviciilor de securitate – articol de Victor Eskenasy
Sergiu Celibidache privit prin Cortina de fier, Ars Docendi, 2012

Intre aparitiile editoriale ale acestui an aniversar, cea mai interesanta mi se pare de departe studiul cercetatoarei Ioana Raluca Voicu-Arnautoiu. […] Ceea ce a avut autoarea cartii la dispozitie ca documentatie la CNSAS au fost, in esenta – conform surselor citate –, doua dosare microfilmate, provenite din arhivele Serviciului de Informatii Externe (S.I.E.). Primul dosar de urmarire “individuala” a fost deschis la 14 iulie 1955, iar aproape trei ani mai tirziu, in aprilie 1958, devenise atit de “neincapator”, incat se lua hotararea, inregistrata birocratic, de deschidere a unui al doilea dosar. Iar lui Sergiu Celibidache i s-a acordat numele de cod “Kolb”.

Dar dirijorul fusese supravegheat si anterior anului 1955, cand responsabilitatea urmaririi sale a fost “predata” (nimic “nedumeritor” in denumirea raportului de sinteza citat de Voicu-Arnautoiu; p. 17), se pare, Serviciului de Informatii Externe. Celibidache fusese “in studiu” inca din 1951, cand de el se ocupa atat Serviciul al II-lea de Contraspionaj, Biroul Germania, cat si “Directia Generala a Securitatii Statului a Regiunii Bacau”! […]

Despre Celibidache nu ni se spune daca si cand i-au fost inchise toate dosarele. Unul din ele, cel deschis de Directia I, cu numarul 269, a fost inchis si predat la arhiva in 1958, pe motiv ca la acea data era “lipsit de posibilitati informative” si ca nu avea “legaturi cu varfurile emigratiei reactionare”. Dar urmarirea a continuat in mod evident si este pacat ca autoarea nu spune nimic de eventualele rapoarte mai tarzii despre “dragostea” constanta pe care i-au purtat-o dirijorii Filarmonicii bucurestene in anii ‘60-’80, ei insisi in relatii cu Securitatea, cum apar Mircea Basarab si Mihai Brediceanu. […]

Articol preluat din Suplimentul de cultura, Nr.362, 30-06-2012

Dosar de presă: Omul care a rămas fără povestea vieţii lui

februarie 6th, 2012 | Posted by Cristina Stefan in Dosar de presă - (Comentariile sunt închise pentru Dosar de presă: Omul care a rămas fără povestea vieţii lui)
Omul care a rămas fără povestea vieţii lui – articol de Simona Sora
Haide, bre!: incursiune subiectivă în lumea aromânilor. Talmeş balmeş de etnologie şi multe altele, Ars Docendi, 2007

Cred că n-a fost sfîrşit de an, din 2002 încoace, în care să nu mă gîndesc la Irina Nicolau. Am cunoscut-o prea puţin, ne-am văzut doar de cîteva ori – cu toate astea, de cîte ori mă gîndesc la oameni esenţiali din viaţa mea, Irina e printre primii. Ştiu sigur că nu mi se întîmplă numai mie, cel mai concis a fost odată Dan C. Mihăilescu, într-un interviu în care, întrebat fiind ce îi place în viaţa noastră culturală, a răspuns: „Irina Nicolau“. Ca să-mi amintesc de Irina, am recitit recent cartea ei „cu două buzunare“: Haide, bre! de-o parte, Talmeş balmeş de etnologie de cealaltă, şi mi-a plăcut ca prima dată.

Talmeş balmeş de etnologie şi multe altele este, înainte de orice, o confesiune. Varianta pe care a ales-o Irina Nicolau, de a-şi comunica în primul rînd îndoielile, mirările şi căutările, ştiutul şi trăitul, este o formulă nemediată, „din mînă“, care dă un montaj deloc întîmplător, după metoda „batistei aruncate înainte“ din Călăuza lui Tarkovski. Scriitoarea e călăuză într-o zonă carbonizată de uitare, prejudecăţi şi reflexe de respingere. Ea porneşte, precum personajul din film, dintr-o încăpere cu un pat de alamă şi o bibliotecă (asumată) pe care aparatul de filmat rămîne vreo două secunde, ca să ajungă la ştiut prin celălalt şi la trăit pe cont propriu. Poveştile, multe şi dureroase, au un fel de patos (căci „apatia strică omenia“) care se desfăşoară cu totul în aplicaţia pe care autoarea o face noii etnologii în cealaltă carte, Haide, bre! Incursiune subiectivă în lumea aromânilor, care începe unde se termină prima. Pînă la poveştile de dragoste şi moarte din „oala cu ghiveci despre aromâni“, Irina Nicolau dialoghează cu cititorul, îl ia de mînă şi îl pune să-şi facă propria genealogie pentru a ajunge nemijlocit la delicatul subiect pe care îl constituie, după 50 de ani de etnologii false, ţăranul român. Dincolo de teoretizările academice şi stereotipiile de manual, Irina Nicolau schiţează o „etnologie în stare născîndă“ (după o expresie a lui Horia Bernea) care supune subiectul la tot felul de încercări vitale: rîsul, munca, dansul (jocul), salutul, prietenia, kitsch-ul, oraşul, credinţa şi ritul, rezistenţa la viaţa conjugală, relaţia cu obiectele. Rezultatele sînt pe măsura probelor şi depăşesc cu mult subiectul pe care autoarea îl anunţase. […]

Articol preluat din Dilema Veche, Nr. 415 / 26 ianuarie-1 februarie 2012

Dosar de presă: File din istoria secretă a muzicii româneşti

ianuarie 29th, 2012 | Posted by Cristina Stefan in Dosar de presă - (Comentariile sunt închise pentru Dosar de presă: File din istoria secretă a muzicii româneşti)

File din istoria secretă a muzicii româneşti – articol de Florinela Popa
Muzicieni români, biografii ascunse în arhive, vol. I, Ars Docendi 2011

 

Pe măsură ce dosarele de Securitate ale muzicienilor români devin accesibile – cel al lui George Enescu, de pildă, a fost desecretizat în 2005 – istoria recentă a muzicii intră într-un inevitabil proces de rescriere. Şi nu doar prin completarea unor verigi lipsă care, până de curând făceau mai greu de înţeles anumite evenimente sau fenomene, ci si prin clătinarea unor certitudini. („Mitul” sărăciei în care ar fi murit George Enescu la Paris e un asemenea exemplu). Volumul Ralucăi Voicu-Arnăuţoiu, bazat pe o documentare riguroasă în Arhivele CNSAS, îşi propune să aducă la lumină zone biografice „subterane” ale unor compozitori şi dirijori dintre cei mai vizibili în primaa jumătate a secolului al XX-lea: Mihail Jora, Paul Constantinescu, Alfred Alessandrescu, George Georgescu şi, desigur, George Enescu. […]

Raluca Voicu-Arnăuţoiu nu arată acuzator cu degetul nici spre oamenii Securităţii, nici spre muzicieni sau slăbiciunile acestora, ci lasă cititorul să tragă singur concluziile. Iar acestea nu pot fi decât amare.

Articol preluat din Dilemateca nr. 68, ianuarie 2012